top of page

Forme fără fond în psihoterapie

acum 8 ore
5 min de citit

În 1868, Titu Maiorescu se plângea de o academie fără savanți și de universități fără profesori. Astăzi avem altceva: un vocabular terapeutic peste tot și parcă tot mai puțin loc pentru terapia propriu-zisă.


De unde vine expresia

Ca fostă olimpică la limba și literatura română în liceu, mi-am amintit de expresia aceasta care vine de la Titu Maiorescu, din articolul „În contra direcției de astăzi în cultura română”, publicat în 1868 în Convorbiri literare. Maiorescu privea o Românie care, după 1848, importase grăbit din Occident tot ce părea modern.

Aveam academie fără oameni de știință și universități fără profesori pregătiți. Aveam constituție și parlament fără o viață politică matură, ziare și reviste fără cititori. Pe toate acestea Maiorescu le-a numit:

„forme fără fond”: structuri care arată ca lucrul adevărat, dar nu au nimic înăuntru.

Diagnosticul lui era sever. Forma goală, spunea el, nu e doar inutilă, ci dăunătoare, pentru că discreditează ideea însăși și împiedică apariția fondului real. De aceea credea că e mai bine să nu ai o formă deloc decât să ai una fără conținut.


Vocabularul psihoterapiei, fără terapie

O sută cincizeci de ani mai târziu, mă uit la internet și recunosc același mecanism. Doar că acum nu mai importăm instituții, ci concepte psihologice.

„Narcisist” a ajuns să însemne orice fost partener care ne-a rănit. „Trauma” acoperă orice experiență neplăcută, de la abuz până la o ședință proastă la birou. „Atașamentul anxios” se pune în bio, „limitele sănătoase” devin un slogan, iar „vindecarea copilului interior” se vinde în cinci pași, cu discount.

Cuvintele sunt corecte. Le folosim și noi, în cabinet, dar nu oricum și oricând și cu orice pacient. Ce lipsește este tot ce le dă sens acolo: relația, timpul, contextul unei vieți anume și procesul lent prin care un om ajunge să se înțeleagă pe sine.

Asta e forma fără fond în varianta ei de azi. Avem limbajul psihoterapiei, fără terapie. Avem eticheta, fără întâlnire.


De ce forma goală face rău

Argumentul lui Titu Maiorescu se potrivește aproape cuvânt cu cuvânt. Forma goală nu doar că nu ajută, ci ocupă locul fondului.

Înlocuiește procesul cu un verdict sau o sentință. Un om care și-a pus singur eticheta de „atașament evitant” poate crede că a înțeles deja ce i se întâmplă. De multe ori, eticheta închide exact întrebarea care ar fi trebuit să rămână deschisă.

Transformă relațiile în diagnostice. Când fiecare conflict devine „abuz narcisic”, nu mai e loc pentru ambivalență, pentru partea noastră de responsabilitate sau pentru nuanță. Iar cuvântul își pierde greutatea tocmai pentru oamenii care au trăit cu adevărat un abuz.

Discreditează psihoterapia și asta mi se pare cel mai periculos, principial vorbind. După ani de conținut simplificat, unii oameni vin în cabinet cu așteptarea unui răspuns rapid și a unei tehnici. Alții renunță să mai vină, convinși că „știu deja tot ce le-ar spune un psiholog”. Exact asta prevedea Maiorescu: forma goală compromite lucrul pe care îl imită.



Suprafață și esență: când cad zidurile (pictură originală Anca Petrescu)
Suprafață și esență: când cad zidurile (pictură originală Anca Petrescu)

Forme fără fond, în interior

Mecanismul descris de Maiorescu nu funcționează doar în culturi, ci și în psihicul fiecăruia dintre noi. Jung a numit persona masca pe care o purtăm în lume: rolul profesional, imaginea, felul în care vrem să fim văzuți. Persona nu e un lucru rău, e o formă necesară și ne ajută să trăim printre ceilalți.

Problema apare când Eul se identifică cu ea și ajunge să creadă că este masca. Atunci forma ia locul fondului: avem un rol bine jucat, dar tot mai puțin contact cu ce trăim de fapt și cu ce Jung numea Sinele, centrul mai larg și mai adânc al psihicului. Pentru noi, psihoterapeuții, riscul e dublu, pentru că o persona construită pentru algoritm cere să fie hrănită zilnic, iar ce hrănești zilnic crește.


Și totuși, Lovinescu

Ar fi prea comod să mă opresc aici. Teoria lui Maiorescu evident că a avut și critici, iar cel mai cunoscut e Eugen Lovinescu.

Lovinescu credea că forma vine adesea prima și își creează, în timp, propriul fond. Instituțiile importate grăbit au ajuns, cu timpul, să fie umplute cu oameni și cu viață reală.

Se poate întâmpla și cu psihologia de pe internet. Pentru unii oameni, un reel despre anxietate a fost primul semn că ce trăiesc are un nume și că se poate lucra cu el. Alți oameni ajung în cabinet pornind de la o postare. Forma i-a adus până la ușă.

Dar ușa nu e camera. Forma poate crește un fond doar dacă cineva, la un moment dat, chiar intră și face travaliul necesar (adică munca terapeutică).


Cum arată fondul, online

Există și conținut psihologic care are fond. Nu e mai puțin vizibil pentru că e serios, ci pentru că nu se potrivește cu logica algoritmului. Din experiența mea, îl recunoști după câteva lucruri.

Explică, nu diagnostichează. Psihoeducația bună îți arată cum funcționează un mecanism, de exemplu anxietatea, doliul sau atașamentul (chiar dacă nu are cum să o facă exhaustiv). Nu îți spune ce ești și nu îți dă o etichetă pentru partenerul, mama sau șeful tău.

Își spune limitele. Un text sau un video onest recunoaște că lucrurile sunt mai complicate decât pot fi spuse acolo. Spune clar că nu ține loc de evaluare și de terapie și îți arată unde poți găsi ajutor.

Pleacă de la teorie și cercetare, nu de la trend. Are în spate un cadru teoretic și face diferența între ce se știe, ce se discută încă în breaslă și ce e părerea autorului.

Protejează cabinetul. Nu folosește poveștile pacienților ca să facă audiență, nici măcar „anonimizate”. Confidențialitatea nu se suspendă pentru engagement.

Nu lucrează cu frica. Nu promite rezultate rapide și nu creează urgențe false de tipul „dacă ai aceste 5 semne, ești în pericol”.

Un astfel de conținut cere, de obicei, forme mai lente: un articol, un podcast, o carte, un atelier sau o conferință. Acolo e loc de nuanță. Poate că acesta e răspunsul lui Lovinescu pentru breasla noastră: forma poate crea fond, dar numai dacă vine ea însăși dintr-un fond.


Cum deosebim forma de fond

Nu cred că soluția e să tăcem online. Cred însă că merită să ne punem câteva întrebări înainte să consumăm sau să producem conținut psihologic:

Mă ajută să mă înțeleg sau doar îmi dă o etichetă? Dacă ajung să conștientizez ceva, ce fac apoi cu acel lucru? Deschide o întrebare sau o închide? Mă apropie de o relație reală, cu un om care mă vede, sau mă ține la distanță de ea (relație) și el (omul)? Promite rezultate rapide pentru ceva ce, în mod firesc, cere timp?

Pentru mine, fondul psihoterapiei nu se vede și nu se filmează. Sunt tăcerile, lucrurile spuse pe jumătate, lunile în care nimic nu pare să se miște și apoi, într-o zi, se mișcă. Nimic din toate astea nu încape într-un reel. Și poate că e bine să rămână așa.

Maiorescu ne-ar spune, probabil, să ne îngrijim mai întâi de fond. Forma vine, oricum, de la sine sau de la Sine.

bottom of page