Lumea e furioasă. Tu ai voie să fii?
Despre furia care urlă pe stradă și pe ecrane, și despre furia care tace în noi
Dimineața, pe Mihai Bravu, claxoanele încep înainte de semafor. Seara, telefonul îmi arată, între două rețete și o fotografie de vacanță, cinci oameni indignați, două scandaluri și un titlu construit ca să mă enerveze. Dacă te uiți doar la știri, pare că lumea întreagă fierbe.
Și totuși, în cabinet, întâlnesc foarte des oameni care nu se înfurie niciodată. Care nu ridică tonul, nu trântesc uși, nu răspund urât nici când ar avea motiv. Care spun „nu mă supăr, lasă” sau „chiar dacă mă supăr, nu rezolv nimic” și chiar cred asta.
Cum pot exista amândouă în același timp: o lume tot mai furioasă și oameni care n-au voie să fie? Cred că sunt două fețe ale aceluiași lucru.
O lume care fierbe
Nu e doar o impresie. Gallup întreabă de aproape două decenii oameni din peste 140 de țări ce au simțit în ziua dinainte. În cel mai recent raport complet, aproximativ unul din cinci adulți spunea că a trăit multă furie în ziua precedentă, iar emoțiile negative rămân, la nivel global, peste nivelul de acum zece ani. Cercetătorii au observat și o legătură care mi se pare importantă: furia și tristețea sunt mai frecvente acolo unde oamenii trăiesc cu mai puțină pace și siguranță. Furia nu apare din senin. E un semnal al unui mediu care apasă.
Iar la sfârșitul anului trecut, Oxford University Press a ales drept cuvântul anului 2025 expresia „rage bait”: conținut făcut intenționat ca să ne înfurie, pentru că furia aduce vizualizări. Folosirea expresiei aproape s-a triplat într-un singur an. Am ajuns să avem nevoie de un cuvânt pentru furia fabricată.
Furia ca marfă
Pe rețelele sociale, furia nu mai e doar o emoție. E o monedă. O echipă de cercetători de la Princeton și Northwestern a analizat peste un milion de postări pe Facebook și Twitter și a publicat rezultatele în revista Science: informațiile false stârnesc mai multă indignare decât cele corecte, iar când suntem indignați distribuim mai repede, de multe ori fără să citim articolul. Distribuirea devine un fel de a spune „eu sunt de partea bună”.
Mi se pare esențial un detaliu din aceste cercetări: aprecierile și distribuirile ne învață, în timp, să exprimăm mai multă indignare. Algoritmul răsplătește furia, iar noi învățăm, ca orice ființă care caută apartenență, ce anume e răsplătit.
Asta e furia ușoară. E ușor să fii furios pe un necunoscut de pe ecran. Nu riști nimic: nici relația, nici iubirea, nici locul la masa de duminică.
Furia de la volan
În România, furia are un loc preferat: traficul. Un studiu al Poliției Române arăta că aproximativ șapte din zece șoferi s-au confruntat cu agresivitate pe șosea, de la flash-uri la claxon insistent. Un clasament internațional din 2024 ne așeza chiar pe primul loc între țările în care condusul e cel mai stresant.
Dar analizele recente despre furia la volan spun ceva ce recunosc imediat din cabinet: furia nu se naște, de obicei, în trafic. Traficul doar o scoate la suprafață. Ne urcăm la volan cu stresul de la muncă, din familie, din bani, iar mașina din fața noastră devine locul unde se descarcă tot ce n-a avut voie să iasă în altă parte.
Furia nu dispare. Se mută.
Cealaltă jumătate a poveștii: furia care tace
Aici ajung la oamenii despre care vorbeam la început. Cei care nu claxonează, nu comentează, nu se ceartă.
Mulți dintre ei au crescut într-o casă în care furia avea un singur proprietar. Poate un părinte a cărui supărare umplea toate camerele, și copilul a înțeles că nu mai e loc și pentru a lui. Poate liniștea era condiția iubirii: copilul cuminte era copilul iubit. Poate pur și simplu, când era supărat, nimeni nu observa. Sau i se spunea: „lasă că trece până te măriți/însori!”, primind astfel invalidarea sentimentelor negative de frustrare și furie.
Copilul acela a învățat o regulă care l-a ajutat să supraviețuiască: furia mea e periculoasă. Ori îi distruge pe ceilalți, ori mă distruge pe mine, pentru că pierd legătura.
Am auzit în cabinet, în multe variante, aceeași frază: „Nu înțeleg de ce mă doare capul în fiecare seară. Nu sunt un om nervos.” Și, după un timp: „De fapt, sunt foarte supărată pe ea. Dar nu pot să-i spun. Ar fi prea mult.”
Doar că furia înghițită nu se evaporă. Se mută în maxilarul strâns noaptea, în umerii care nu mai coboară, în oboseala de seară care rămâne la fel dimineața și pe care niciun somn n-o repară. Uneori se transformă în resentiment tăcut, în ironie, în retragere. Iar o dată la câteva luni iese brusc, disproporționat, pentru ceva mic, o cană lăsată în chiuvetă, un mesaj fără răspuns, și e urmată de zile întregi de rușine. Iar rușinea confirmă vechea regulă: vezi? furia mea e periculoasă.
O lectură jungiană: umbra se întoarce
Jung numea umbră tot ce o persoană sau o comunitate nu și-a permis să fie. Umbra nu dispare pentru că o ignorăm. Se întoarce, de obicei din afară, sub forma unui personaj pe care îl putem urî în liniște: vecinul, politicianul, șoferul din banda alăturată, străinul de pe ecran.
Mă întreb uneori cât din indignarea care ne inundă ecranele e, de fapt, furie împrumutată. Furie care aparține altor relații, mult mai apropiate, unde n-a avut niciodată voie să fie spusă. E mult mai sigur să fii furios pe un ministru sau pe un partid decât pe mama. Mult mai sigur să te cerți cu un necunoscut în comentarii decât să-i spui partenerului „nu mai suport asta”.
Nu spun că furia publică ar fi falsă. Există nedreptăți reale, iar furia e emoția care le recunoaște. Spun doar că o societate în care furia personală n-are voie să existe va produce, inevitabil, o furie colectivă fără adresă. Și că zgomotul de afară și tăcerea dinăuntru se hrănesc una pe alta.
Între explozie și înghițire
Cred că avem la îndemână, de cele mai multe ori, doar două variante: să explodăm sau să înghițim. Să claxonăm sau să tăcem. Amândouă ne lasă la fel de singuri.
Există desigur și o a treia cale, dar mai greu de învățat: să simți furia, să o recunoști în corp înainte s-o judeci și să o asculți. Pentru că furia, în forma ei sănătoasă, nu e violență. E informație. Îți spune că o limită a fost trecută, că ceva contează pentru tine, că ai dreptul la un loc al tău. Furia ascultată devine un „nu” spus la timp, nu o explozie amânată.
Câteva întrebări pe care vi le-aș lăsa:
Cine avea voie să fie supărat în familia ta? Și cine nu?
Unde se mută furia ta atunci când n-o spui: în corp, în oboseală, în ironie?
Pe cine ești furios în comentarii sau în politică, ca să nu fii furios pe cineva de aproape?
Ce s-ar întâmpla dacă ți-ai permite să simți furia o clipă, fără s-o transformi imediat în altceva?
Un loc în care furia are voie
Despre toate acestea lucrăm sâmbătă, 14 noiembrie, la „Furia care n-are voie”, al doilea atelier din seria Praguri. Trei ore, la cabinetul meu de lângă Piața Muncii, grup mic, de maximum zece oameni. Lucrăm cu atenția la corp, cu așezare sistemică simplă pe podea și cu desen. Nu trebuie să povestești nimic din viața ta în fața grupului și poți spune „pas” oricând.
Fiecare atelier Praguri e de sine stătător, așa că poți veni și dacă n-ai fost la primul.
Nu înlocuiește terapia. E un loc în care, măcar trei ore, furia ta are voie să existe.
