FAUST și procesul de individuare. Goethe, Jung și Purcărete

Faust, Fabrica de Cultură, Sibiu

Am ajuns (în sfârșit), în al doisprezecelea ceas, am spune, să văd Faust pus în scenă de Silviu Purcărete la Sibiu. Lucru care evident a declanșat un potop de gânduri (analitice sau mai puțin analitice) și astfel am purces la a scrie aceste gânduri mai structurat, căci… de ce nu?

Așadar, acest articol își propune să exploreze interpretarea operei Faust de Johann Wolfgang von Goethe prin prisma psihologiei analitice a lui Carl Gustav Jung. Jung însuși a fost fascinat de opera lui Goethe, care este o reprezentare simbolic profundă a dinamicii psihicului uman. Povestea lui Faust constituie o dramă simbolică a procesului de individuare, în care Mefistofel întruchipează Umbra psihică, Gretchen reprezintă Anima, iar parcursul existențial al protagonistului reflectă tensiunea dintre Eul conștient și inconștientul colectiv. Am revizitat de asemenea lucrări fundamentale ale lui Jung, inclusiv Psychology and Alchemy, Archetypes and the Collective Unconscious, precum și reflecțiile sale din Memories, Dreams, Reflections.

Piesa pusă în scenă de Silviu Purcărete la Sibiu la Fabrica de Cultură reprezintă nu doar cu multă precizie toate aceste dinamici simbolice ale psihicului uman, ci chiar le amplifică într-o manieră care este, categoric, de mare impact. Într-o lume din ce în ce mai agitată și ”pe fugă”, a atrage atenția și a o menține reprezintă o provocare extraordinară pentru actul artistic (și nu numai). Piesa pusă în scenă la Sibiu nu doar reușește să atragă atenția, ci chiar amplifică trăirile prin fiecare element visual, auditiv și kinestezic, țin spectatorul captiv în transa poveștilor personajelor și încarcă simbolic fiecare ”virgulă” artistică.

Lucrarea Faust a fost considerată de Jung una dintre cele mai profunde expresii literare ale psihicului occidental. Jung afirmă că Goethe, în ciuda faptului că nu era psihanalist, a intuit arhetipuri fundamentale ale inconștientului colectiv și le-a exprimat simbolic în opera sa. Această afirmație este susținută de analiza simbolurilor și dinamismului personajelor principale din Faust, în raport cu conceptele-cheie ale psihologiei analitice: Umbra, Anima, Sinele și procesul de individuare.

Faust - simbol al conștiinței moderne în căutare de sens

Personajul Faust poate fi văzut ca reprezentantul conștiinței moderne dezrădăcinate. Dezamăgit de rațiune și știință, el trăiește o criză existențială profundă – o temă centrală și în gândirea jungiană, care subliniază dezbinarea dintre Eul conștient și forțele inconștiente. Faust se angajează într-o căutare a totalității, care implică nu doar progresul rațional, ci și coborârea în regiunile obscure ale psihicului.

Jung consideră că pactul cu Mefistofel nu este un simplu act de maleficitate, ci o necesitate psihologică – o confruntare cu propriile tendințe inconștiente reprimate. Această confruntare este indispensabilă pentru procesul de individuare, în care personalitatea se transformă prin integrarea aspectelor disociate ale sufletului.

„Goethe a intuit clar că omul trebuie să coboare în propriul său infern interior pentru a se cunoaște pe sine și a deveni întreg.”— C.G. Jung, Psychology and Alchemy (CW 12, §442)

Mefistofel: Umbra ca adversar și aliat

Mefistofel este imaginea arhetipală a Umbrei, acel aspect al personalității pe care eul refuză să-l recunoască. În viziunea jungiană, Umbra nu este doar malefică, ci are și o funcție compensatorie. Ea conține vitalitatea, instinctul, adevăruri incomode care pot duce la transformare dacă sunt conștientizate.

Mefistofel, prin sarcasm și acțiune subversivă, îl forțează pe Faust să experimenteze viața în mod visceral – plăcerea, vinovăția, suferința. În acest sens, el nu este doar un dușman, ci un agent de transformare psihică.

„Umbra este un fenomen viu; ea urmărește eul în mod constant... Când omul o ignoră, ea devine diabolică.”— C.G. Jung, Aion (CW 9ii, §15)

Gretchen: Anima rănită și oglinda sufletului

Gretchen întruchipează Anima, partea feminină a psihicului masculin. Relația Faust–Gretchen este simbolică pentru dinamica dintre eul conștient și suflet. Faust proiectează asupra ei dorințele și idealurile sale inconștiente, dar nu o recunoaște ca ființă autentică. De aceea, relația se ruinează.

Din perspectiva jungiană, anima este ghidul interior care, odată integrat, conduce spre înțelepciune și echilibru. Gretchen, însă, nefiind recunoscută și valorizată ca atare, devine simbol al animae distructive – pierderea sufletului, destrămarea empatiei, sentimentul de vină care bântuie conștiința lui Faust.

Mi s-a părut în mod deosebit reprezentarea lui Gretchen puternic simbolică prin cele șapte fete ce întrupează de fapt un singur personaj. Gretchen – ființă inocentă și cu credință în Dumnezeu este arătată (din nou, amplificat) de șapte fete (număr sacru).

GRETCHEN:„Acum spune-mi: ce atitudine ai față de religie?Ești un om bun la suflet, dar cred că nu te prea miri de ea.”

FAUST:„Dragă inimioară, cine ar îndrăzni să spună: cred în Dumnezeu?Întreabă preot sau filosof,
Și răspunsul lor pe tine, cel ce întrebi, te tratează cu ironie.”

GRETCHEN:„Deci nu crezi?”

FAUST:„Nu mă înțelege greșit, chipul tău dulce!
Cine îndrăznește să-l numească pe El și cum să mărturisească: «Eu cred»?Sau, cine, cu simțire și curaj, spune: «Nu cred»?
Cel ce totul cuprinde, ce ține totul, nu ne cuprinde și pe noi, pe tine, pe mine, pe el?
Nu se arcuiește cerul deasupra noastră?
Nu stă pământul solid sub picioarele noastre?
Nu privesc, prietene, stele veșnice spre noi?
Nu mă privești tu în ochi?
Nu ne înconjoară, vizibil și invizibil, un mister etern ce pulsează de viață?”

Acesta e momentul de cotitură în parcursul lui Faust, când este confruntat cu credința, după ce făcuse pactul cu diavolul: cum să nu ajungi să crezi în Dumnezeu (în Sine), dacă ai dovada prezenței lui Mefistofel/ Diavolul?

Finalul: Individuarea ca mântuire simbolică

Spre finalul operei, Faust se apropie de o formă de conștiență mai înaltă. Nu prin virtute, ci prin trăire și suferință. El nu este mântuit pentru că a fost moral, ci pentru că a acceptat întregimea experienței umane, cu toate umbrele și contradicțiile ei.

Jung interpretează acest parcurs drept o dramă a procesului de individuare – integrarea tuturor polarităților psihice, reconectarea cu totalitatea ființei, numită Sine.

„Sinele nu este o realizare morală, ci una ontologică – omul devine ceea ce este.”— C.G. Jung, Memories, Dreams, Reflections

Concluzie

Opera Faust poate fi citită nu doar ca un mit literar al modernității, ci ca un drum arhetipal al sufletului în psihicul uman. Din perspectiva jungiană, pactul cu diavolul este începutul unui drum inițiatic către integrare. Prin confruntarea cu umbra și prin durerea provocată de anima, Faust parcurge o cale care duce – nu spre damnare – ci spre adevărata cunoaștere de sine.

Goethe a intuit, fără limbajul psihologiei moderne, ceea ce Jung avea să elaboreze în secolul XX: că drumul spre lumină trece prin întunericul interior. Iar Silviu Purcărete, actorii și toți cei care au lucrat la această punere în scenă, au reușit să ne facă și pe noi, muritorii de rând, să respirăm puțin din această devenire sacră.

Bibliografie

• Jung, C.G. (1968). Psychology and Alchemy (Collected Works Vol. 12). Princeton University Press.

• Jung, C.G. (1969). Archetypes and the Collective Unconscious (CW Vol. 9, Part I). Princeton University Press.

• Jung, C.G. (1959). Aion: Researches into the Phenomenology of the Self (CW Vol. 9, Part II). Princeton University Press.

• Jung, C.G. (1963). Memories, Dreams, Reflections. Recorded and edited by Aniela Jaffé. Vintage.

• Goethe, J.W. von (1808/1832). Faust, Part I and II. Traduceri și ediții diverse.