top of page

Pentru prima dată la Constelații - o poveste


Image by rawpixel.com on Freepik
Image by rawpixel.com on Freepik

Intr-o bună zi Liviu mă convinge să merg să asist la un grup de Constelații sistemice. Eram prieteni buni, ne cunoscuserăm la job și vorbeam des și mult despre noi și viețile noastre. Eu mai mult mă plângeam (nu păream să pot găsi soluții pentru problemele din viața mea), el îmi povestea ce mai descoperise în lumea asta a dezvoltării personale. Era anul 2008.


Am mers pe încredere. Nu știam ce urma să se întâmple, nu știam decât că trebuie să fiu cu mintea și cu inima deschise. Facilitatoarea mi-a inspirat încredere din prima: jovială și mai în vârstă, părea sigură pe ea și părea că știe ce face.


Primele două - trei constelații am stat cuminte și m-am uitat, și dacă ar fi fost după mine, aș fi plecat de două ori cel puțin. Mă făcusem mică în locul meu și speram că nimeni nu mă va alege în niciun rol. Se întâmplau lucruri ciudate acolo. Cum adică ”Tu îl reprezinți pe tata”? Dacă doar îl reprezinți, de unde știi că trebuie să fii trist sau că vrei să iei în brațe pe cineva? Sau dacă te identifici cu acel om, cum știi că ce simți e corect și nu halucinezi povești? Erau întrebări care mă bântuiau în timp ce încercam să dau sens acelei piese de teatru ridicole ce se desfășura în fața mea. Dar aveam încredere în Liviu și îmi spuneam din când în când: ”Ai răbdare, sigur e mai mult decât pare, trebuie doar să ai răbdare...”


Vine rândul unei fete de vreo douăzeci și un pic de ani care se așează pe scaun lângă facilitatoare. ”Vreau să îmi lucrez furia”, spune ea. Cumva, ceva din modul paradoxal de calm și blând în care a spus-o mi-a atras atenția. Continuă: ”Mă enervez din orice. Dacă stau la coadă la magazin, mă enervez. Dacă nu stau, iar mă enervez. Dacă merg la restaurant și vine salata tăiată prea mare, mă enervez. Dacă vine tăiată prea mic, la fel. Nu mai știu ce să fac, nimic nu funcționează.”

Facilitatoarea îi spune: ”Alege pe cineva să te reprezinte pe tine, și pe cineva care să reprezinte furia ta.”

Șoc și groază! Fata aceea vine spre mine. Mii de gânduri îmi trec prin cap: ”Nu vreau să o reprezint pe ea! Nu vreau să reprezint nimic!”


”Vrei să reprezinți furia mea?”, mă întreabă. ”Da”, zic. CUUUM? Am zis da? De ce? Nu, nu, nu!! Mă ridic și fata mă așează în mijlocul cercului de oameni, cu fața la geam. Apoi se duce la altcineva pentru a fi reprezentantul ei.


În mine se face întâi ceață, apoi apare un vid imens. Mai imens decât toată clădirea și spațiul pe care le pot eu percepe în acest moment. Închid ochii și încerc să îmi dau seama ce ar trebui să fac. Apoi, brusc, de nicăieri, apare ea, FURIA. Niciodată în viața mea n-am mai simțit așa ceva, atât de puternică, atât de efervescentă, de necontrolat! Simt că fierbe sângele în venele mele, că mă înroșesc la față și apoi mă uit în jur. Caut cu disperare ceva pe care să-l distrug. Îmi dau repede seama că pot să controlez aceste impulsuri și realizez că de fapt este o altă parte din mine care este rațională și calmă. Atunci găsesc puterea să spun: ”Aș distruge toată camera asta!” Mă plimb frenetic între fereastră și ușă și caut în continuare ceva pe care să-l distrug. Mă reped spre un scaun gol, cu intenția să îl trosnesc de pământ, dar este prea greu, iar partea calmă din mine reușește să gestioneze situația. Continui așa câteva minute, și mă las din ce în ce mai mult în emoțiile puternice pe care le trăiam.


Nu o vedeam pe reprezentanta cealaltă, ceea ce am aflat mai târziu că avea un sens. La un moment dat, reprezentanta cealaltă vine spre mine și mă confruntă. O evit și spun: ”Nu sta lângă mine că te-aș omorî!” Știam că nu era despre actul în sine, ci trăirea din interior. Asta a fost un indiciu pentru facilitatoare. ”Ai idee cine din familia ta a fost exclus ca și cum ar fi fost omorât, și efectiv nu s-a mai vorbit despre el/ ea?” ”Străbunica maternă... A rămas însărcinată cu un băiat sărac și au alungat-o din casă...!”

Și așa a continuat constelația... Pentru mine nici nu a mai contat ce a urmat mai departe, furia trecuse și o senzație caldă de liniște și oboseală îi luase locul în corp și minte.


La câteva zile după aceea, am realizat că acea furie care nu era a mea, era de fapt și în mine. Era și a mea. Și nu o văzusem până atunci, nu îi știam puterea pentru că se ascundea parșivă prin senzații de iritare benigne și justificate de tot felul de situații externe. Persoana care mă alesese să îi reprezint furia intuise probabil ceva și astfel mi-a făcut un frumos cadou ajutându-mă să mă uit la mine într-un fel nou.

Acea realizare a fost începutul procesului meu terapeutic.


Această poveste este realitatea subiectivă a unei femei participante la Constelații. Numele sunt schimbate pentru păstrarea confidențialității.

Comments


bottom of page