Eu sunt eu și
sunt unic(ă)

O altă pereche de lentile

O alta pereche de lentile
Dincolo de durerea pe care o trăim acum la nivel civic, cu toate care se întâmplă în plan social și politic, nu pot să nu mă gândesc la acest peisaj din punct de vedere sistemic.
Dacă alegem să privim lumea prin astfel de lentile, ale sistemelor, vom realiza rapid că e o mare provocare. Când vorbim limbajul sistemelor lucrul cel mai dificil este să alegem sistemul de referință:
Ce face și ce nu face parte din sistem?
La câte niveluri de apartenență ne oprim?

Ne uităm la sistemul nostru politic și social, de exemplu, ce include partidele, organismele de putere (guvernul, etc.), societatea civilă (din țară și diaspora), România ca țară, organismele de control și mai putem enumera câteva elemente de sistem, sau... ne raportăm la un sistem și mai mare din care România face parte - Europa și respectiv toate țările de pe Pământ?
Sau ne ducem și mai jos la nivel de regiuni și chiar orașe?

Pentru că, în funcție de ce sistem alegem pentru a ne raporta la el, dinamica părților se schimbă, iar focusul este diferit.
Aleg însă acum să vorbesc de una din legile funcționării sistemelor care spune că schimbarea se face prin dezechilibru și haos. Prin criză. Nu întâmplător chinezii dau cuvântului ”criză” același caracter ca pentru oportunitate (desigur nu e neapărat nevoie ca să fie violență pentru a avea o criză). Pentru a reintra în echilibru - ceea ce este de fapt tendința naturală a unui sistem - e nevoie ca toate părțile sistemului să se re-așeze pe locurile potrivite, metaforic vorbind, să se recunoască și accepte reciproc, să nu se excludă. Hello!

MI SE PARE CĂ FACEM MULTE EXCLUDERI ÎN ULTIMA VREME.

Uităm să ne uităm la trecut cu acceptare și recunoștință. Nu reușim cumva să înțelegem suficient de bine că suntem aici, în această situație, cu această criză, tocmai ca o consecință firească a tot ceea ce s-a întâmplat în sistemul nostru numit România de 2000 de ani încoace. Înjurăm sau în cel mai bun caz doar blamăm comunismul și generațiile care l-au trăit fără să acordăm înțelegerea că au dus toată acea greutate cum au putut ei mai bine. Este acolo, în spiritul acestor generații, o istovire și un oftat ancestrale românești pe care de multe ori le ignorăm. O Mioriță care zice ”voi nu înțelegeți”. Ei acum doar atâta mai pot, să voteze un anumit partid sau anumiți oameni care le oferă limbajul cu care au fost obișnuiți. 

Noi, care vrem acum schimbare - deci trebuie să ne asumăm și criza, cum ziceam - avem nevoie să le dăm creditul efortului depus, suferinței îndurate și neexprimate, să facem pace cu această neputință și să ne asumăm responsabilitatea noastră.

Nu, nu suntem noi și ei, suntem NOI. Inclusiv partidele, penalii, diaspora, oamenii care vorbesc gramatical incorect la TV, olimpicii neștiuți de nimeni, manipulatorii din Social Media, toți aparțin de NOI, de sistemul care suntem acum ROMÂNIA. Cu toată durerea și furia venită din această suferință recent accentuată de Piața Victoriei, până nu reușim să ne privim noi pe noi ca făcând parte împreună, nu vom putea trece peste criză.

Știu că poate sună a filosofie inutilă când te ustură ochii de la gaze sau ai capul spart de un agent al ordinii publice. Dar tocmai ăsta este punctul în care putem alege să ne dezvoltăm, ca popor. Avem în psihoterapie un model care se numește Post Traumatic Growth - dezvoltare post-traumă. Trauma este folosită ca o ocazie pentru dezvoltare, în loc să rămână o rană sângerândă care are recul devastator peste timp (în caz sistemic peste generații chiar). Este o atitudine interioară pe care o putem antrena individual și împreună, accesând reziliența de care au dat dovadă străbunicii și stră-stră-bunicii noștri îndurând istoria noastră românească plină de abuz și traumă. Generațiile străbunilor noștri au #rezistat, într-adevăr.

Au avut reziliență și capacitatea de a îndura propria neputință. Noi avem opțiunea de face mai mult de atât, mai constructiv. În includere și în iubire, nu în ură și frică.

E doar un gând. Sistemic.