Eu sunt eu și
sunt unic(ă)

În Japonia la 21 de ani

În Japonia la 21 de ani
Am fost printre primii studenți români care după 1989 au putut pleca la studii în străinătate.
Era în anul 1994, eu treceam în anul III la Japoneză și, după doi ani în care dădusem examene și nu reușisem, am obținut printr-un concurs organizat de Ministerul japonez al educației la nivel internațional o bursă de un an la Universitatea Kanazawa pe coasta de vest a Japoniei.

Aveam 21 de ani. Mereu am spus că experiența orientului îndepărtat pentru mine a venit prea devreme, gândindu-mă retroactiv la zonele geografice, culturale și spirituale neexplorate.
Și totuși... Experiența aceea de 12 luni trăite pe un pământ complet străin, fără nimic familiar în preajmă (eram singura româncă pe o arie de 1000 de km pătrați) m-a transformat profund în maniere care încă mă uimesc.
 
7 LUCRURI PE CARE LE-AM ÎNVĂȚAT DE LA JAPONEZI CU MINTEA DE LA 21 DE ANI:

1. Să fiu punctuală. La timp, de fapt, înainte de timp. Are legătură cu punctul 5.

2. Japonezii respiră ordine și curățenie. Pentru ei ordinea exterioară determină o minte ordonată și o viață curată, invers mai puțin. Imi aduc aminte că, oricât de mult mă spălam în primele săptămâni după ce am ajuns acolo, tot murdară mă simțeam. De fapt, era dezordinea din mintea mea.

3. Să respect într-un mod profund natura. Aveam fereastra de la cămin spre pădure, iar orașul Kanazawa adăpostește al 3lea parc celebru al Japoniei. Mergeam aproape în fiecare weekend în parc, îl știam pe de rost și făceam fotografii - toate scoase pe hârtie fotografică, atunci abia apărea internetul pe lume - pe măsură ce se schimbau anotimpurile. Eram fascinată de grija cu care japonezii se ocupau de fiecare colț de natură.
 
4. Datoria ca formă de recunoștință. De fapt, este vorba de a te simți responsabil pentru ceea ce trăiești și primești în continuu din jur: de la natură, divinitate, societate (împărat), familie, oameni în general.  Să manifești acea recunoștință într-o manieră concretă, palpabilă numită de ei ”datorie”. Este o mare onoare să poți să îți împlinești datoria - și sunt 2 cuvinte (giri și gimu) folosite cu acest sens, în funcție de dinamica socială din spate. Mie la vremea aceea nu-mi plăcea ideea de datorie, pur și simplu. Însă am învățat că degeaba simți recunoștință dacă nu faci și ceva concret în sensul ăsta.

5. Fiecare clipă este unică și, orice ar fi, nu se va mai repeta niciodată la fel (ICHIGO-ICHIE) Este esența ideii de a trăi în prezent, sau a practica mindfulness, cum zicem azi pe la toate colțurile. Numai că japonezii învață acest lucru practicând ritualuri vechi de sute ani: ceremonia ceaiului, caligrafie, ikebana și alte forme de artă specifice, unde fiecare minusculă mișcare are un sens și un rost. Imagini neclintite ale fiecărei secunde în parte.
 
6. La 21 de ani, în Japonia fiind, am învățat să ascult cu adevărat. De ce? Limba japoneză are verbul (predicatul propoziției) la sfârșit. Așadar, e nevoie să asculți cu atenție ce și cum cu subiectul înainte de a primi sensul propoziției: acțiunea verbului. În plus, limba japoneză are 4 forme de politețe, din care folosite frecvent sunt 2. Chiar dacă le mai poți auzi pe parcursul propoziției, formele de politețe sunt cel mai bine reprezentate tot de forma verbelor. Tonul face muzica, se spune, iar la japonezi tonul este la sfârșit.

7. Mama m-a crescut cu multă politețe față de oameni: spuneam săru mâna și mulțumesc aproape obsesiv, dar nu înțelegeam neapărat pentru ce. O luam ca pe-o formă de a fi acceptată de ceilalți. A fi politicos în Japonia este o formă de respect mai profund, e ca și cum te adresezi esenței umane a persoanei din fața ta. A fi nepoliticos e ca și cum îți dai ție însuți o palmă. Iar acest lucru pus în contextul conformismului social din Japonia, arată ca și cum te excluzi singur.

Mai sunt și alte lucruri, experimentate sau auzite care mi-au schimbat sistemul de convingeri și  valori, dar despre ele poate altă dată.