Eu sunt eu și
sunt unic(ă)

Ce mai putem învăța...

Se spune că cel mai bine poți vorbi altora despre lucrurile pe care mai întâi e nevoie să le înveți tu însuți.

Așa se face că lăsând toate barierele auto-impuse deoparte (de genul: nu am ajuns încă acolo, nu pot), săptămâna aceasta am vorbit mult despre compasiune, în contexte mai mult sau mai puțin de business și de coaching. Motivul are legătură cu faptul că subiectul mi-a fost aruncat în față, poate și pentru că pe 6 iulie este ziua de naștere a lui Dalai Lama, care în tradiția tibetană este reîncarnarea lui Avalokiteshvara, Buddha al Compasiunii.

Dacă am fi cu toții doar un pic mai compasivi, nu ar mai exista războaie, cred eu. Probabil că nu ar mai exista atât de multă ură și frică. Dacă am putea să simțim conștient mai multă compasiune și să o arătăm altora, mai ales atunci când nu suntem de acord cu ceea ce fac sau gândesc, nu am simți că celălalt vrea să ne facă nouă rău, ci că, pur și simplu, vrea și el ceea ce vrem noi.

În coaching cu NLP, numim asta Meta-Obiectiv, sau buna intenție (funcție de context). Ce vrem să obținem mai presus de orice? Spre ce tindem la un nivel super-macro în tot ceea ce facem? Spre niște valori foarte generale, care în final conduc spre ceea ce putem numi generic ”fericire”, ”liniște interioară” sau ”pace sufletească”. Filosofiile lumii s-au centrat în jurul ideii de ”fericire”, s-au scris sute de volume despre existența fericirii, ba chiar au existat teoreticieni care au spus că așa ceva nu există, e o utopie. Probabil că fiecare are dreptate în propriul univers. Ceea ce am constatat eu însă, este că atunci când ne propunem lucruri și obiective, urmărim o stare de bine pe care o numim general ”fericire”. O mașină, un job diferit, inițial lucruri de natură materială. Dar aceste lucruri, chiar de le obținem pe toate fără efort, nu ne satisfac pe termen lung. Vrem tot timpul altceva, mai mult…

Apoi trecem la un alt nivel: ne propunem să ne înțelegem bine și să avem relații armonioase cu cei din jur, cu familia și prietenii. În ultimă instanță, cu noi înșine. Începem să ne asumăm responsabilitatea propriei vieți. În această fază, starea aceea de bine și de linște durează un pic mai mult, dar tot dispare la un moment dat. În consecință apare întrebarea: pentru ce mai mult? Sau pentru cine? Și atunci, dacă avem noroc, ajungem să ne gândim la binele celorlalți. Inițial ne dorim să obținem ceva din asta (măcar recunoaștere, sau recunoștință). De câte ori nu ne spunem: ”Am ajutat-o și nici măcar nu mi-a mulțumit!” Dar dacă reușim să avem starea aceea în care dorim binele celorlalți fără să așteptăm ceva în schimb, atunci putem spune că începem să practicăm compasiunea.

Ce legătură are asta cu business-ul? Veți întreba. Ei bine, are o mare legătură. În business se vorbește de situațiile de tip win-win (câștig-câștig), în special în negocieri. Adevărul este însă că acest aspect este prea puțin aprofundat și preluat la nivel de valori. Dacă fac o negociere de tip win-win, aparent amândoi avem ceva de câștigat, dar de fapt mie nu îmi pasă de ceea ce se întâmplă cu tine după aceea, sau cu businessul tău.

Am observat în ultima vreme o tendință mai accentuată în zona lui ”îmi pasă de tine”, ceea ce îmi dă totuși speranță. Dacă am reuși să fim puțin mai compasivi și acolo, în afacerile unde de multe ori se interzic emoțiile, multe conflicte ar fi aplanate în fașă. Pentru că, dincolo de orice interese aparente, fiecare dintre noi urmărește să obțină liniște interioară. Și dacă avem dorința de a privi spre celălalt din acest punct de vedere, vom vedea că se comportă exact cum ar trebui să se comporte, date fiind toate circumstanțele vieții lui. Și atunci este mai ușor să devenim empatici, să îi înțelegem punctul de vedere și în ultimă instanță să îi dorim binele. Fără să obținem neapărat ceva în schimb. Și asta este compasiune aplicată în concret.